B-dul. Ştefan cel Mare Şi Sfânt, nr. 11, Iaşi. RO-700064 Fix: +40-232-267582; Fax: +40-232-211200 cabinet.primar@primaria-iasi.ro

Știri și noutățiVezi toate știrile

[100 de ani] Mărăşti – izbânda aşteptată

În dimineaţa zilei de 11 iulie 1917, la ora 4, trupele româneşti atacă în forţă poziţiile germane din jurul satului Mărăşti. Ofensiva a luat pe nepregătite inamicul şi în scurt timp, armata română cucereşte tranşeele fortificate ale germanilor silindu-i la o retragere grăbită şi dezorganizată. Era prima victorie importantă, o primă izbândă care făcea uitată dezastruoasa campanie a anului 1916. Deşi încununată de succes, ofensiva a fost oprită pe 19 iulie din pricina veştilor proaste ce veneau de pe frontul rusesc.

Începutul lunii iulie 1917 găsea soldaţii români într-o tensionată aşteptare. După şapte luni de acalmie, se pregătea ofensiva care să răzbune înfrângerile trecute şi să recupereze teritoriul pierdut în 1916. În ansamblul operaţiunilor, ofensiva românească era planificată să sprijine acţiunile trupelor ruse din Galiţia, care trecuseră la atac pe 28 iunie. Comandamentul român dorea o ofensivă cu două atacuri puternice: unul pe direcţia Mărăşti, lăsat în grija Armatei a II-a condusă de generalul Averescu şi altul pe linia Nămoloasa ce se dorea şi atacul principal. A fost realizat doar primul atac, Marele Cartier General renunţând la ofensiva Nămoloasa.

Mărăşti – izbânda aşteptată

Înaintea declanşării ofensivei, optimismul conducerii ţării pălea de la zi la zi. Atacul ruşilor, la nord de graniţa Moldovei, începea să dea semne dezastruoase. Mai mult, la Petrograd, bolşevicii încercau o lovitură de stat, iar guvernul provizoriu lupta să păstreze controlul ţării. În acest timp, în Vrancea se pregătea atacul care avea nevoie de sprijinul trupelor ruse de pe frontul român. Pe 9 iulie începe pregătirea de artilerie, timp de două zile, tunuri de toate calibrele măcinând poziţiile germane pe o lungime de 20 de kilometri. Ziua cea mare avea să fie pe 11 iulie. La ora 4 dimineaţa infanteria română iese din tranşee şi ia cu asalt fortificaţiile nemţeşti de la Mărăşti, considerate inexpugnabile.
În numai câteva ore, soldaţii reuşesc să ocupe toate liniile de apărare duşmane şi să împingă la o retragere dezordonată trupele puterilor centrale. Sunt luaţi prizonieri, sunt capturate tunuri, depozite de muniţii şi de alimente. Succesul acţiunii era total şi până la sfârşitul zilei, armata română ocupase satele Mărăşti, Răcoasa, Câmpurile, principalele puncte de rezistenţă inamice. Victoria înfierbântase, iar moralul trupelor nu fusese niciodată atât de puternic.

Ofensiva oprită

Ofensiva Armatei a II-a va continua şi zilele următoare, având o pătrundere cu o adâncime de 30 de kilometri pe o lungime de 20 de kilometri. Deşi situaţia pe front era favorabilă, comandamentul român hotărăşte calmarea ofensivei şi pe 19 iulie oprirea ei în totalitate. Îngrijorarea venea de la nord, ruşii pierdeau tot mai mult teren şi era tot mai acut pericolul ca austro-germanii să intre în Bucovina. La finalul bătăliei crâncene, românii au numărat 1460 de morţi şi 3400 de răniţi şi dispăruţi. De partea cealaltă, căzuseră 2200 de soldaţi, 4700 erau răniţi, iar 2700 deveniseră prizonieri.

Pe front

Mihail Sadoveanu, pe atunci redactor al ziarului „România”, publicaţie a Marelui Cartier General, vizitează frontul de la Mărăşti pentru un reportaj. Mai târziu, a strâns impresiile sale în Note de pe front. Reproducem un fragment al relatării sale despre atacul de la Mărăşti.

Satul Mărăşti aşezat deasupra unor rîpi oable, domina liniile noastre, de care e despărţit prin apa pîrăului Limpigioara. Locuitorii fuseseră evacuaţi încă de astă-iarnă în Cîmpurile, Soveja şi Vizantea. Iar în satul pustiu săptămîni şi luni, ziua şi noaptea, lucrători nenumăraţi, copii, femei, fete şi puţini bărbaţi, scurmaseră pămîntul, deschiseseră galerii, adăposturi şi şanţuri de comunicaţie.

Pe linia satului băteau valea şanţuri pentru trăgătorii în picioare cu banchete şi locuri pentru muniţii. Feluritele elemente ale acestui sis­tem, legate prin reţele telefonice, puteau fi izolate prin uşi de sîrmă ghimpată care cădeau de sus în jos ca nişte căpcăni. În stînga satului, privind spre liniile noastre, cătră Incărcătoarea, o serie de redute tari cu adăposturi blindate şi şanţuri întortochiate. înaintea redutelor şi între ele, regiuni de raţele de sîrmă ghimpată dispuse ca un labirint din care nu pot ieşi decît cei ce le cunosc. Toate rovinele şi văiugile erau flancate de mitraliere cu dibăcie aşezate. În unele locuri mai înaintate, se aflau şi uvraje de beton pentru mitraliere.

Cu drept cuvînt, domnul general Gerok şi ofiţerii săi, şi cu dînsul toată trupa, puteau considera Mărăştii ca o poziţie pe care zadarnic ar fi încercat s-o atace şi s-o ia oricine ar fi fost în faţa lor. „Ei ziceau că poate să vie şi dracul şi nu se tem !” spunea o femeie întoarsă-n ruinele de la Mărăşti.

Cu toate acestea, în planul nostru de atac s-a hotărît ca spărtura să se facă tocmai în punctul pe care inamicul îl socotea mai tare. (…)

Acţiunea, cum se ştie, a fost angajată pe un front mai întins. Insă punctul unde s-a produs spărtura a fost Mărăştii ; de aceea am şi dat detalii cu privire la această localitate.

Germanii aveau artilerie multă, muniţii mai mult decît îndestulătoare şi trupe numeroase. Se culcau în fiecare sară mulţămiţi şi se sculau dispuşi. Fiecare îşi îndeplinea conştiincios datoria şi fiecare era încredinţat că merită decoraţia pe care o aştepta de la maiestatea sa.

În ziua de 9 iulie, la vremea prînzului, cînd soarele ardea dogoritor şi ei se trăseseră la umbră, tunuri din poziţiile româneşti începură a bubui. Nemţii zîmbiră: fleacuri ! Dar canonada se înteţi şi deodată sute de tunuri de toate calibrele prinseră a zgudui pămîntul şi a umplea de clocot năprasnic văile.

Un bombardament cumplit se deslănţui. Bombele cădeau c-o precizie neliniştitoare. Unele explodau la reţelele de sîrmă, altele în tranşee, altele asupra satului. Era ceva sistematic, ceva care ţintea la anume scopuri. Căci trecu o oră, două, nouă, zece şi focul în loc să slăbească, era parcă mai în creştere. Bateriile lor răspundeau fără îndoială căci aveau de unde cheltui muniţii, dar proiectilele cele mari le găsiră curând, — şi asta era un lucru iarăşi vrednic de luare-aminte şi de cugetare.

Telefonul, la Cîmpuri, primi ştiri că s-a deslănţuit canonada pe un front foarte întins. În tranşee la Mărăşti se află despre asta, şi toţi ofiţerii fură de acord că se va da un atac probabil undeva. în orice caz la Mărăşti e aproape sigur că nu se va da: ar fi o nebunie.

În vremea asta bombele de toate calibrele plouau, se cutremura pămîntul şi gemea văzduhul. Noaptea se părea că sute de guri de vulcan scuipă foc înspre stele. Şi muzica fioroasă a proiectilelor sfîşia atmosfera cu acorduri felurite.

Două zile şi două nopţi a ţinut acest bombardament. În trei rînduri au fost răstimpuri de tăcere în care nemţii, spre a opri un atac presupus, deslănţuiau tiruri nebune de baraj în faţa tranşeelor noastre.

Dar soldaţii noştri coborâseră în noaptea de luni spre marţi în fundul văii Limpegioarei şi stăteau gata.

În noaptea de duminică spre luni patrule recunoscuse locurile precise unde tunurile trebuiau să facă spărturi în răţelele de sîrmă. Fiecare şef de coloană arătase nevoile ce mai aveau pentru curăţirea drumului, apoi pichetase cu ţăruşi de mesteacăn calea asaltului.

În noaptea de luni spre marţi artileria îşi desăvârşi opera. La punctele indicate pe hartă şi cunoscute de patrule, exploziile practicaseră spărturi, „breşe” cum se spune în termenul consacrat. Anume regiuni din sistemul de câţiva kilometri al fortificaţiei fuseseră complet distruse. Şanţurile şi adăposturile fură întoarse cu fundul în sus. Bombele grele araseră adînc pămîntul, adăposturile blindate, scurmînd pîlnii enorme, dis-trugînd tot, pisînd trupuri omeneşti şi îngropînd mii şi mii de oameni sub dărîmături, sub foc şi schijă. Drumul din urmă al rezervelor era barat şi el de un uragan de foc. Orice comunicaţie între Mărăşti şi Cîmpuri era ruptă.

Marţi, în zori-de-ziuă, la ora 4, o rachetă se înălţă deasupra pădurii la comandamentul Diviziei, şi coloanele de infanterie porniră. La oprirea artileriei noastre, de data asta nemţii nu mai răspunseră cu tir de baraj, crezînd că e iarăşi la mijloc o păcăleală numai. Dar curînd artileria noastră lungi tirul şi infanteriştii se zvîrliră înainte.

Nu-i mai putea nimic opri. De mult aşteptaseră ei ora aceasta. Gătiţi ca de paradă, bărbieriţi şi lustruiţi, făcuseră cel din urmă legămînt cu inima lor şi se duceau cu îndîrjire la jertfă.

A fost o lovitură de trăsnet. Fiecare coloană înainta hotărîtă la strungă. Zadarnic fură cele din urmă silinţi ale inamicului. Unde era valea mai oablă îşi făceau scări cu lopata şi se căţărau. Veneau ameninţători ca valurile neoprite regimentele 2 Vînători şi 4 Argeş. Năboiră asupra redutelor, începînd de la marginea satului cătră Încărcătoarea, — În vreme ce pe restul frontului alte trupe demonstrau; şi la un moment dat, de la postul de comandă al Diviziei, de pe dealul Curmătura, generalul M. îmi spunea că vedea limpede cum oştenii noştri neopriţi se caţără, sar ca din arcuri asupra şanţurilor, — şi deodată contururile redutelor se desemnară limpede în foc şi fum sub exploziile granatelor, pe cînd urale frenetice se amestecau cu urletele tunului.

Dintrodată, după zilele şi nopţile de teribilă bombardare, după suferinţile morale ale aşteptării, lovitura aceasta bruscă a infanteriei noastre des-lănţui panica în rîndurile vrăjmaşilor.

Prizonieri germani escortaţi de cavaleria română. Mărăşti, 1917

Unii începură a fugi spre sat şi spre drumurile de scăpare cu capetele goale, aruncînd armele. Alţii înfingeau puştile cu baioneta-n jos înainte-le, înălţau braţele şi se constituiau prizonieri în masă, palizi şi tremurînd de groază. Li se spuseseră lucruri cumplite despre barbaria soldaţilor noştri.— Spuneţi dac-aveţi să ne ucideţi ori să ne schilodiţi, ţipau unii; ca să ştim ce ne aşteaptă !

Ţăranii noştri, tăcuţi şi cu sprîncenele încruntate, îi dezarmau şi-i trimiteau îndărăt. Alţii alungau cu baioneta în coastă pe inamic, care fugea risipindu-se. Panica, dîră de pulbere aprinsă, trecu asupra satului şi asupra celorlalte linii. La Incărcătoarea, duşmanul se mai împotrivi un timp atacurilor furioase, apoi se răsfrînse îndărăt.
— Cînd a vorbit în sat la Cîmpuri telefonu, — zice o femeie, — că la Mărăşti au intrat românii, domnul general nemţesc a ieşit cum era din casă şi a pornit-o la vale.

La cazinoul ofiţerilor, o bombă mare se sparse sfărîmînd stîlpul cu fanionul. Atunci răcnetele panicei răzbătură cătră ei : lăsară în farfurii ceş-tile cu cafeaua cu lapte, se năpustiră pe uşi şi se împrăştiară în toate părţile. Artileria grea bă­tea asupra Cîmpurilor cu furie. Bombe mari că­deau în şosea şi săpau pîlnii adinei, înălţînd stîlpi de foc, fum şi pulberi.

Frontul era rupt ; duşmanii, bieţi oameni în­groziţi, se risipeau fugind la codru…
Comandantul de la Vizantea, care zîmbea în ajun, vorbind de poziţia Mărăştilor, ieşi cu capul gol şi-n papuci. Şi femeile îl priveau uimite cum năzuia undeva, spre deal. căutînd o cărare ferită…

Era ora 9. Trupele noastre înaintau neoprite. În curînd năboiră la Cîmpurile. Acolo totul rămăsese în rînduiala obişnuită: depozitele de alimente, de vinuri, de ţigări; depozitele de îmbrăcăminte şi muniţiuni. Nici fitilurile n-avuseseră vreme să le aprindă. În poziţii, tunuri nestricate. Pe drumuri arme, căşti, chesoane. Răniţi şi morţi risipiţi în pulbere: tablou crîncen şi convulsionat.

— Fugeau urlînd, îmbulzindu-se şi dîndu-se peste cap… ne spune alt sătean.

Unul dintre primii noştri răniţi, maiorul Bereşteanu adus la doctorul francez Championiere, era palid şi slab, dat tot putea murmura zîmbind cîteva vorbe.
— Ce spune ? ce spune ? întrebă medicul.
— Zice că de-acu poate să moară în pace: batalionul lui s-a purtat vrednic.

Doctorul îşi întoarse capul şi-şi şterse lacrimile.
Prizonierii treceau îndărăt. În poziţii o frămîntare de morţi, răniţi, sînge şi fumegări. Artileria tot bătea liniile de retragere.

Morţii noştri erau căzuţi toţi avîntaţi spre inamic, unii în poziţii ciudate. Unul asupra unui bavarez, strivindu-l parcă, străpungîndu-l cu baioneta, încremenit şi el cu casca sfredelită prin frunte de un glonţ. Altul înmărmurise cu arma în cumpănire ca o stană, cu braţul stîng înainte, cu gura căscată, cu ochii fioroşi, rezemat de un arbore. Şi alţi mulţi căzuseră. Unii dormeau somn mînios de veci ; alţii, răniţi, aşteptau cu buzele palide-încleştate pe sanitari, cu ochii îndreptaţi spre cerul limpede şi strălucit. Printre ei trecu un convoi grozav: o mitralieră pe care o purtau doi prizonieri şi-n urmă, pe-o brancardă, dus de-ai lui, un soldat german, cu capul zdrobit. Stătuse în poziţie, călare pe mitralieră, pînă în ultima clipă trăgînd, — şi nu-i scăpă degetul de pe trăgaci decît atunci cînd un grenadier al nostru îl Iovi în frunte c-o bombă. Soldaţii îl priveau gravi, în tăcere.

Tunuri germane capturate în ofensiva Mărăşti

Generalul comandant al diviziei recunoaşte pe-o targa pe un soldat oare gemea încet :

— Ce-ai păţit, măi Stănică ? Rănitul ridică fruntea, înfrigurat:

— N-am păţit nimica, domnule general. E bine; am căzut pentru ţară…

Mai departe, altul îl recunoaşte pe general şi-l cheamă cu mîna:

— Am biruit, domnule general ! i-am biruit ! Şi faţa îndurerată i se crispează de un zâmbet. Ofiţerii, negri de fum, îşi adunau elementele unităţilor cu glasuri răguşite. Aveau toţi o privire aprigă şi fioroasă sub căştile lor cenuşii. În toţi era o tărie ş-un avînt sălbatic.

Era o biruinţă cîştigată cu durerea urii şi a răzbunării.”

Regina Maria – Jurnal

Iași, 11/24 iulie 1917

Zi frământată. Veștile de pe frontul rusesc numai bune nu sunt, iar noi am pornit ofensiva azi și nu suntem siguri de sprijinul rușilor. Mulți consideră că atacul nostru e o nebunie primejdioasă – din păcate, și eu tind să îi susțin, dar tot mai sper că există vreo combinație militară norocoasă pe care eu nu o înțeleg și care face decizia aceasta nu doar necesară, ci și avantajoasă, cu toate acestea, mă chinuiesc niște griji de moarte și toată ziua am primit vești care se contraziceau unele pe altele, tare supărătoare.

Iași, 12/25 iulie 1917

Știrile militare au fost în general bune, mai puțin cele dinspre Rusia, unde într-o parte anume, germanii continuă să avanseze, iar rușii să dea înapoi. La noi ofensiva pare să fie încununată de succes, s-au luat prizonieri și tunuri, dar inima mea nu mai poate crede în vești bune, prea am primit numai și numai din cele rele încă de la început, așa că încă nu-mi vine să cred că norocul și-a întors fața spre noi.

Iași, 13/26 iulie 1917

Zi de tot mai mare îngrijorare. Nando a sosit pe neașteptate la micul dejun – a fost chemat înapoi noaptea trecută de Cartierul General, care a oprit ofensiva fiindcă în Rusia pare să se petreacă ceva teribil – cedează aproape peste tot în fața unui dușman ale cărui trupe sunt pe sfert cât ale lor, pur și simplu se retrag în masă fără luptă. Încă mă agăț de speranță, cum îmi e obiceiul – dar mă tem că de data aceasta e sfârșitul sfârșitului – de fapt, dezastrul pentru noi e nemăsurat, nici măcar nu am cuvinte, nu pot nici măcar încerca să-l cuprind cu mintea.

Iași, 19 iulie/1 august 1917

Toate eforturile noastre par atât de inutile în fața haosului imens din Rusia, care amenință să ne înece în ciuda tuturor eforturilor pe care le depunem, în ciuda sentimentului eroic care ne inspiră mica armată curajoasă, atât de pregătită și de nerăbdătoare să se arunce în luptă în nădejdea de a-și recuceri casa pierdută!

[Serial 100 de ani] – Iaşi – Capitala României

The post [100 de ani] Mărăşti – izbânda aşteptată appeared first on Curierul de Iasi.