B-dul. Ştefan cel Mare Şi Sfânt, nr. 11, Iaşi. RO-700064 Fix: +40-232-267582; Fax: +40-232-211200 cabinet.primar@primaria-iasi.ro

Știri și noutățiVezi toate știrile

[100 de ani] Panica evacuării

În timpul luptelor de la Mărăşeşti şi Oituz, când soarta bătăliei nu era decisă, în Iaşi se strecura panica. Îngrijoraţi că germanii vor trece de apărarea românească, protipendada îşi pregătea bagajele pentru a pleca în Rusia. Trenurile erau luate cu asalt şi începuse un adevărat exod. Pe 3 august 1917 au plecat parlamentarii cu familiile spre Odessa şi era pregătit refugiul familiei regale şi evacuarea armatei.

Gata de plecare

La începutul lunii august 1917, atmosfera în Iaşi era deosebit de încinsă. Zilele înăbuşitor de călduroase erau dominate de o stare de spirit cuprinsă de îngrijorare. Începuse ofensiva germană pe frontul din Vrancea, ruşii se retrăgeau din lupte şi soarta ţării părea pecetluită. Iaşul trăia spaima ocupării de inamici şi redevenea acută problema evacuării în Rusia, spre care mulţi dintre refugiaţi treceau graniţa cu mare grabă. Pe front se defăşura ofensiva de la Mărăşeşti, amplu pregătită de renumitul spărgător de fronturi, generalul Mackensen. Mulţi dintre refugiaţi vedeau deja orizontul sumbru al repetării anului 1916, cu germanii strivind armata română. Deşi păstrau un optimism de faţadă, cei mai mulţi dintre potentaţii vremii îşi făceau bagajele pentru a pleca în Rusia cu cât mai mult din avere.

Spre Rusia

Cu toate că la Mărăşeşti, apoi la Oituz, Varniţa şi Muncelu trupele române, ajutate de divizii ruse şi cu mari jertfe, au oprit faimoasa ofensivă a Puterilor Centrale, destrămând planul lui Mackensen, pe la începutul lui august, „Iaşul era înnebunit de zvonuri”. Panica începuse de pe la sfârşitul lunii iulie. Nu se vorbea decât de refugiu. (Ion Mitican – Salutări din Iaşi, capitala României întregite)
„Rusia devenise un fel de pământul făgăduinţei pentru toţi acei ce socoteau că nu vor putea îndura îngenuncherea unui neam… Pe la diferite autorităţi se împacheta de zor; camioane încărcate greu îşi făceau loc pe străzile Iaşului, toate ţinând drumul gării. Viermuia lumea, tăcută şi îngândurată ca în preajma unui sfârşit apropiat… Pe şoseaua ce duce de la Galata la Ungheni, care şi căruţe nenumărate, încărcate cu lucruri şi oameni, într-un lung şir ce nu mai avea sfârşit, lăsând în urma roţilor praful ce se ridica în nouri fumurii. Paralel şoselei, trenurile de evacuare lungi şi negre ca ieşite din hornul unei fabrici, gâfâind mereu şi scuipând nori de fum şi aburi…” (C. Ardeleanu, Iaşul)

Pe front

Din cauza bagajelor, pregătite pentru eventuala evacuare, dictată de unii guvernanţi, la 28 iulie şi Casa Reginei era întoarsă pe dos devenind neprimitoare. Refuzând să participe la dureroasa operaţie, pe 31 iulie, stil vechi, regina plecase la Ghidigeni, pe front, trecând cu sânge rece pe sub obuze şi proiectile. Prefera să fie aproape de soldaţi, de răniţii din spitale decât în atmosfera apăsătoare a Iaşului cuprins de febra exodului. De altfel, şi Regele era în zona frontului. Pregătirile de plecare continuau însă şi regina dorea ca refugiul să fie la Rostov, pe Don, unde să vină şi vapoarele româneşti. Pentru a nu-şi căuta casă în Rusia şi pentru a fi cât mai izolată de tulburările bolşevice, se dorea ca familia regală să locuiască pe vapor.

Panica

În Iaşi panica făcea ravagii. Cuprinsese populaţia, căci inamicii anunţau mereu cuceriri de localităţi, capturarea a mii de prizonieri, sute de tunuri şi mitraliere şi ameninţau cu arme moderne şi gaze otrăvitoare, în faţa cărora mulţi socoteau că nu se putea rezista multă vreme. (Ion Mitican)
Susceptibilitatea era accentuată şi de faptul că rapoartele oficiale de pe front erau publicate la Iaşi cu câteva zile întârziere. Cuprinsul lor era îmblânzit, accentuând victoriile româneşti şi trecând ca neînsemnate retragerile. Populaţia nu mai avea încredere în comunicatele oficiale, scurtate şi modificate de cenzură, veştile fiind aflate din zvonurile străzii. Şi, ca întotdeauna, panica se răspândea astfel cu repeziciune.

La 29 iulie /11 august fusese silită să se replieze şi armata lui Averescu pentru a apăra zona Târgu Ocna, de unde se procura petrolul. Profesorul Iorga vizitându-şi vecinul de la Iaşi, prim ministru Brătianu, avea să-l audă punându-i o întrebare insinunată, izvorâtă din nesiguranţa acelor zile – ştiindu-l adeptul reginei – „Ei bine, şi acum mai crezi că nemţii vor fi bătuţi ?”

Exod

Victoria Puterilor Centrale devenise o certitudine la Bucureşti unde filogermanii abia aşteptau căderea guvernului din Moldova, acreditând în public ideea că aceasta era ocupată de ruşi, iar guvernul din Iaşi este trădător (Al. Marghiloman). Deşi generalul rus Golovin, şeful statului major al aliaţilor de pe Prut aigura autorităţile că nici în cazul cel mai rău Iaşul nu va cădea , o zonă de 50 de km în jurul său rămânând intangibilă pentru duşmani, în ziua de 3 august, la ora 3 şi jumătate pleca şi restul corpului parlamentar al deputaţilor şi senatorilor cu familiile, vreo 400 de persoane înghesuite în trenul special venit de la Ungheni.
Atât a trebuit. Fuga lor însemna finalul pentru mulţi refugiaţi înstăriţi. Înnebuniţi, asaltau trenurile ruseşti din gara Iaşi zbătându-se pentru un loc, macar pe acoperiş sau pe scară. Unii porneau cu trăsurile şi căruţele ticsite de bagaje spre gara Ungheni, dorind să treacă Prutul, indiferent cum, aciuindu-se şi în vagoane de animale.


Regina Maria – „Până la ultima sforţare”

„Veştile au fost azi (21 iulie 1917, n.r.) mai rele decât oricând; Ruşii se retrag pretutindeni şi ceasul prăbuşirii noastre se apropie din ce în ce mai mult. Simt în jurul meu valuri de îngrijorare, care se transformă în panică, dar sunt cu totul neputincioasă; ce pot face decât să mă supun soartei, fără a lăsa să se observe disperarea care mă covârşeşte.
Toate sunt prea mari, prea tragice, prea misterioase, prea nimicitoare. Ce poate o singură voinţă, un singur curaj, o singură durere împotriva nemăsuratei tragedii ce se desfăşoară acum? Nu pot decât să mă pregătesc în tăcere pentru cele ce vor veni; nu le pot opri, dar pot nădăjdui până la sfârşit.
M’am sculat aproape de ora mesei; în jurul meu numai feţe îngrijorate. Trebuie să îngrijesc facerea bagajelor, şi să plănuim apropiata plecare în necunoscut; şi toate trebue să le fac în tăcere, fără a arăta vreun sbucium ca şi când ar fi vorba de o întâmplare fără însemnătate.
(…)
A venit să-şi ia rămas bun de la mine Sora Pucci şi D-na Vaudescale, o româncă măritată cu un tânăr doctor francez. Ele pleacă amândouă la Odessa să aştepte acolo desfăşurarea evenimentelor. Cred că e mai cuminte ca populaţia să înceapă să evacueze treptat Moldova, ca să nu trebuiască să se îmbulzească toţi în clipa primejdiei. Eu tot păstrez nădejdea că Sora Pucci se va putea întoarce în curând; grozăvia e atât de mare încât eu nu mă împac cu gândul că aşa ceva se poate întâmpla adevărat.
(…)
Nu e de mirare că desnădejdea obştească e atât de mare. Nu se poate închipui o stare de lucruri mai rea; dacă va sosi clipa temută, n’avem unde să ne refugiem decât în Rusia răsvrătită. Mulţi pleacă de pe acum ca să se ferească de înghesuiala clipei din urmă, în cazul când va începe adevărată bejanie. In fiece zi facem alte planuri şi nici unul nu pare nimerit. Regele mi-a jurat că orice s’ar întâmpla, îmi va fi îngăduit să rămân cu el şi cu armata pe pământul românesc, până la ultima sforţare. Nimic nu mă va hotărî să plec aşa cum mă îndeamnă mulţi s’o fac”.
(Regina Maria – Povestea vieţii mele)

The post [100 de ani] Panica evacuării appeared first on Curierul de Iasi.