B-dul. Ştefan cel Mare Şi Sfânt, nr. 11, Iaşi. RO-700064 Fix: +40-232-267582; Fax: +40-232-211200 cabinet.primar@primaria-iasi.ro

Știri și noutățiVezi toate știrile

Ana Blandiana: “Dacă cititul nu se sfârşeşte, nu se sfârşeşte nimic!”

Poeta Ana Blandiana face parte din categoria restrânsă a oamenilor care-şi trăiesc frumos clipele de adevăr, înţelepciune şi libertate pe care le oferă viaţa, din păcate nu cu foarte multă dărnicie. Ascultând-o şi văzând cum trăieşte emoţia fiecărui cuvânt rostit, trăieşti impresia clară că eşti în faţa unui poem care se rescrie clipă de clipă prin tonalitate, mimică, privire. 

 

– Când eraţi în ultima clasă de liceu, aţi trimis câteva poezii la revista Tribuna din Cluj Napoca. Câteva dintre acestea v-au fost publicate sub pseudonim. Din păcate, imediat după acest debut, aţi fost interzisă la publicare şi nu numai, chiar şi la admiterea la facultate. Mergând la acţiunea Scriitorii în şcoli, vă veţi întâlni cu tineri care aveau aceeaşi vârstă cu a dumneavoastră la acea vreme. Dacă ar fi să le explicaţi starea pe care aţi avut-o atunci, în momentul interzicerii imediat după avântul pe care l-aţi luat, ce le-aţi spune?

 – Vreau să vă spun că mersul în şcoli a fost toată viaţa mea de scriitor unul dintre cele mai importante lucruri. În orice caz, singurul lucru pe care nu l-am refuzat niciodată. Mi se pare extraordinar de important. Iar faptul că există la Primăria din Iaşi un proiect pe care îl fac doi scriitori cunoscuţi (n.r. Nichita Danilov şi Adi Cristi) mi se pare extraordinar. Atunci, eram în clasa a unsprezecea, ultima înainte de a termina liceul, şi am trăit cea mai grea dintre interdicţiile mele, pentru că, mai târziu, când am fost interzisă în 1985 şi 1988, eram deja un scriitor cunoscut. Presupuneam că de omorât nu o să m-o omoare, dar în rest, orice mi s-ar fi putut întâmpla, ştiam cine era în spatele acestui lucru. La sfârşitul liceului încă nu ştiam dacă am sau nu talent, publicasem o poezie, ceea ce nu însemna mare lucru, nu ştiam dacă voi intra sau nu la facultate, lucru oricum mai important decât publicarea unei poezii. Ăsta a fost lucrul cel mai grav care mi s-a întâmplat atunci, pentru că mă scotea din lume, nu mai aveam nici un loc nu numai în societate, ci şi în Univers. Pe de altă parte, pentru mine este important să merg în şcoli. De pildă, ţin minte cu nişte amănunte incredibile despre două vizite pe care le-au făcut scriitorii în şcoala noastră, care nu era neapărat grozavi atunci, dar erau scriitori în carne şi oase! De aceea, mersul în şcoli mă intimidează. Culmea, e că trăiesc această timiditate la cei mai mici, nu la cei mai mari, pentru că ştiu că li se întipăreşte în minte, pe toată viaţa, fiecare expresie a mea, fiecare cuvânt. Tocmai de aia, mi se pare atât de important ca nu un profesor, ci un scriitor să-i spună elevului: vrei să fii fericit? Atunci pune-te pe citit! Fiindcă nu există fericire mai mare decât cititul.

 

– Credeţi că are succes acest sfat într-o lume a digitalizării, a lecturii pe internet­?

– Până la urmă, ce contează e nu pe ce se citeşte, ci să se citească! Problema e că pe internet nu se ajunge să se citească lucruri serioase. Dar, altfel, ori pe papirus, ori pe tăbliţe, ori pe hârtie, e acelaşi lucru. Eu sper că cititul nu se va sfârşi, iar dacă cititul nu se sfârşeşte, nu se sfârşeşte nimic. Este singura linie care ne leagă de cultura trecutului.

-Într-un interviu recent, spuneaţi că poporul este reprezentat de elite, chiar dacă acestea sunt minoritare, iar cei care nu agreează această idee ar trebui să facă efortul de a intra în rândul acestei elite.

-Vreau să vă spun ceva. Aparent, această idee, care este a mea, pare nedemocratică. Nu cred că este aşa. Cel mai bun argument este că forma cea mai complexă şi mai funcţională de democraţie a fost inventată în Statele Unite de către fondatorii naţiunii. Una dintre problemele lor, pe care au şi rezolvat-o, a fost aceea ca nu cumva în această definiţie a democraţiei, în care cine are cele mai multe voturi câştigă, să nu se ajungă la o teroare, o dictatură a majorităţii. În ultima instanţă, problema nu e că zece hoţi sunt mai importanţi decât un om cinstit sau zece oligofreni decât un geniu. Problema este ca, în acelaşi timp, să se poată exprima toţi, şi totuşi, valoarea să fie cea care determină conţinutul.

-Cum vedeţi accederea în rândul elitei şi cum ne dăm seama că facem parte din ea?

-Nu cred că ne dăm seama. Cred că doar în istorie se sedimentează acest lucru. Ce sperăm noi este să fim reprezentativi, iar ceea ce spunem noi să fie credibil pentru cât mai mulţi oameni. În mod evident, revoluţia de la 1848 a intrat in istorie. În fiecare din ţări, a fost făcută de către un mic grup de oameni. Paşoptiştii noştri nu cred că erau cincizeci. Erau câteva zeci de oameni care au dus ţara înainte. În acest sens spuneam că istoria este împinsă înainte de cei care gândesc, iar aceştia sunt întotdeauna mai puţini. Ei sunt elita. Aşa că ideea că eu spun că aparţin elitei nu-mi sună prea bine.

-Prin ce se caracterizează, totuşi, membrii unei elite?

Prin gândire, prin faptul că nu preiau nimic de-a gata, ci fiecare gândeşte cu capul lui, şi, după aceea, prin faptul că acea gândire a lor este preluată de categorii cât mai largi de oameni. Pentru că pot fi şi personalităţi extravagante care să gândească singular, dar care să nu aibă impact asupra celor din jur.

-Astăzi, la Colegiul Naţional, veţi primi titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Iaşi, Oraş Regal şi Capitală Istorică a României…

-Capitală Culturală a României, ceea ce este şi mai important!

-Ce anume vă inspiră atunci când vă aflaţi sau vă gândiţi la Iaşi? Ce legături emoţionale faceţi cu oraşul Iaşi?

-Am spus de nenumărate ori că Iaşul este singurul oraş în care mă simt coleg printre scriitori. Mă simt, ca scriitor, egală cu ceilalţi. Prima oară când m-am simţit extraordinar la Iaşi a fost când am fost invitată la o prelecţiune a Junimii, cred că era în 1988, şi era aşa de multă lume, încât nu se discuta decât ca nu cumva să se rupă scările. Eram foarte mândră şi foarte emoţionată. Mulţi oameni din public au rămas pe afară. Cineva a propus ca discuţia să se reia la Universitate, dar cei de acolo nu au fost de acord. Mă rog, era o perioadă în care încă nu fusesem interzisă, dar am fost imediat după, astfel încât era o atmosferă tensionată. Eram destul de singură la Bucureşti, iar la Iaşi, deodată, n-am mai simţit singurătatea. Vreau să spun că, dincolo de sentimentele mele pentru Iaşi, a primi titlul de Cetăţean de Onoare al unui asemenea oraş este o mare onoare şi o mare emoţie, de altfel. Am mai primit acest titlu la Timişoara, unde m-am născut, la Sighet, unde am făcut Memorialul, şi la Botoşani, cum au primit toţi laureaţii Premiului Mihai Eminescu.

-Sunteţi atât poetă, cât şi un om implicat în viaţa civică. Cum se împacă aceste două ipostaze, având în vedere faptul că expunerea publică naşte anumite stări traumatizante?

-Se împacă rău, se împacă greu. Imediat după Revoluţie, am avut parte de o expunere publică care a devenit mai importantă decât cea literară. Piaţa Universităţii, Alianţa Civică, Convenţia Democratică, toate au fost întâmplări, ca să zic aşa, care se opuneau propriului meu destin literar. E adevărat că în zece ani mi-au apărut două cărţi de versuri, dar versurile le scrie mai mult Dumnezeu decât poetul. Am scris pentru că nu se putea altfel, dar n-am mai fost scriitor, în sensul că n-a mai fost nici o clipă în care să mă aşez să scriu. Nu mi-am dorit altceva decât să redevin scriitor. După aceea a urmat munca la Memorialul de la Sighet, aceasta fiind o problemă foarte dramatică. Iar faptul că soţul meu a murit în clipa în care terminasem acest lucru şi ne gândeam că ne vom ocupa numai de scris a fost ceva îngrozitor. Drama era a amândorura. Eu, fiind şi poetă, am depăşit-o în mai mare măsură decât el. Iar faptul că el n-a mai avut şansa să redevină scriitor a fost o condiţie tragică a destinului.

-Ştiu că nu sunteţi de acord cu foarte multe lucruri care se întâmplă în ţară. Ce şanse acordaţi României de a intra într-o etapă mai bună?

Şansa o vor da tinerii care se duc sau nu se duc la vot. Dacă nu se duc, nu e nici o şansă.

Un interviu de Gabriel Andronache

Foto Ozolin Duşa

The post Ana Blandiana: “Dacă cititul nu se sfârşeşte, nu se sfârşeşte nimic!” appeared first on Curierul de Iasi.