B-dul. Ştefan cel Mare Şi Sfânt, nr. 11, Iaşi. RO-700064 Fix: +40-232-267582; Fax: +40-232-211200 cabinet.primar@primaria-iasi.ro

Știri și noutățiVezi toate știrile

Simona Preda: “Un discurs istoric se califică doar atunci când este onest și critic”

Erudită şi rafinată, Simona Preda traversează cu ochii cercetători ai istoricului epocile tumultuoase prin care a trecut România.

Licențiată în filosofie și istorie la Universitatea din București, având doctoratul în istorie cu teza „Literatura istorică pentru copii în România comunistă. Paradigma omului nou”, Simona Preda a publicat volumele Patrie română, țară de eroi (Curtea Veche Publishing, 2014), „Tot înainte!”. Amintiri din copilărie (coautor, alături de Valeriu Antonovici, Curtea Veche Publishing, 2016). Pe 28 noiembrie s-a aflat la Iaşi, unde a lansat un nou volum, de data asta dedicat Reginei Elena, personaj de referinţă al regalităţii române.

Un dialog cu Simona Preda reprezintă o şansă de a privi istoria României, dar şi viitorul ei, cu luciditatea şi anvergura specifice unui real profesionist al cunoaşterii timpului.

La sfârşitul săptămânii trecute, ai fost la Iaşi, unde ai lansat cea mai recentă apariţie editorială a ta, „Regina – mamă Elena, mariajul şi despărţirea de Carol al II – lea”, Editura Corint. Un titlu care poate trezi curiozitatea cititorului care ar vrea să arunce un ochi în viaţa de budoar a aristocraţiei. Evident, volumul reprezintă mult mai mult, fiind o cronică emoţionantă a unor trăiri şi experienţe profunde prin care a trecut Regina Elena. De ce ai ales acest subiect şi cât de important este acest segment din viaţa Reginei pentru a înţelege relaţiile care defineau regalitatea română din acei ani?

 Am ales subiectul din două motive – în primul rând pentru că memorialistica îmi era un domeniu familiar – mai scrisesem în anii precedenți studii și volume aparținând acestui gen, prin urmare știam că mă pot mișca lejer în domeniul și în limitele pe care le impune abordarea memorialistică și în al doilea rând pentru că despre această regină nu se scrisese – firește, cu mici excepții – nimic consistent. Dacă despre predecesoarele sale, Carmen Sylva sau regina Maria s-au publicat atât de multe volume, despre regina Elena studiile mai degrabă lipsesc iar ea, pentru publicul larg, era o necunoscută.

Și tot prin comparație cu alte prezențe contemporane, este evident că Elena a fost supusă analizei foarte rar ca personaj de sine‑stătător, în complexitatea ei de femeie și principesă a anilor 1920–1930. Ea apare doar în strictă corelație cu statutul de soție, mamă, fiică sau noră. Nu strălucește în saloanele bucureștene și nici nu avea cum, întrucât cei câțiva ani de fericire petrecuți alături de Carol nu i‑au permis să strălucească. Viața sa personală în acești primi ani românești – dincolo de rangul și obligațiile impuse de normele vremii, de instabilitatea vieții politice europene și românești – poate nu a fost încă suficient de bine pusă în valoare și ar fi cu siguranță mai multe de scris despre această discretă regină.

 Ai obţinut doctoratul în istorie cu teza „Literatura istorică pentru copii în România comunistă. Paradigma omului nou”. Din cercetările tale, ai putut cuantifica gradul de falsificare a istoriei prin care regimul comunist a încercat să manipuleze percepţia tinerilor asupra trecutului poporului român, în scopul făuririi unui adult îndoctrinat, care să ajungă să urască „duşmanul de clasă”. La 29 de ani de la ieşirea din comunism, încă mai recunoşti în societatea româneacă sechelele acestei deformări educaţionale la care a fost supusă?

Tinerei generații, hrănită de timpuriu în comunism cu lecturi ideologice pline de conținut agitatoric, i se inducea ideea conform căreia a fi patriot presupunea a-ți iubi țara, trecutul, dar într-o manieră mai specială ce includea și partidul (și chiar pe secretarul general, mai ales în ultimele două decenii comuniste). Altfel spus, educația patriotică era sinonimul educației ideologice, a îndoctrinării. Educația patriotică a școlarului presupunea în primul rând o puternică racordare la istoria națională, având în vedere că realitățile prezentului luminos sunt urmări ale unui trecut demn de mândrie. Atenția acordată învățământului istoriei- disciplină considerată a avea un însemnat potențial în constituirea culturii comune și în modelarea conștiințelor, a fost și a rămas maximă pe tot parcursul regimului. Miza considerabilă a rememorării trecutului a determinat elitele politice să intervină în selectarea și asamblarea faptelor istorice, în maniera în care să influențeze formarea tinerelor generații într-un sens pe care îl considerau optim pentru interesele generale ale societății (statului). De altfel, în ultimii ani ai comunismului, a vorbi despre patrie era similar cu a vorbi despre partid (și în consecință despre conducător), cum tot atunci a vorbi despre istorie presupunea neapărat și o referință la prezent, la epoca anilor de lumină. Un termen de genul patrie, istorie, partid, conducător – le rechema pe toate celelalte având ca finalitate o litanie patriotardă ce preamărea prezentul și pe Nicolae Ceaușescu.

Nu se pot considera în valoare absolută și cuantifica încercările de implementare ale partidului. Regimul comunist, însă, s-a prăbușit, în consecință menținerea sistemului s-a soldat până la urmă cu un eșec. Există note de arhive care relevă virulența tezelor comuniste, precum și diversele strategii de implementare, însă, în același timp există și stenograme de ședințe în care se cere în mod explicit ca propagandiștii să își ascută spiritul și să depună mai mult zel. Categoric partidul a mobilizat tot ceea ce a însemnat instituție a statului în direcția legitimării sistemului. Din păcate, da, există și astăzi repercusiuni ale acestor practice comuniste atât la nivelul discursului public (uneori oficial) cât și la nivelul tehnicilor de a capta mulțimile prin elemente ce țin de registrul naționalismului.

Cum vor putea istoricii viitorului să deceleze adevărul despre prezentul nostru, atâta vreme cât fake news – ul este tot mai folosit în presă? Care vor fi pentru ei izvoarele de informaţii credibile, din moment ce trăim într-o epocă în care minciuna tinde să domine viaţa publică, canalele media, discursurile şi acţiunile politice? Dacă altădată regimul comunist modifica propagandistic realitatea, nu cumva acum asistăm la aceeaşi tendinţă, venită de data asta din mai multe surse, de la media până la mediul politic?

  „Istoricii viitorului” – ca să preiau sintagma ta care sună ofertant – ar trebui să meargă la sursă, la arhive, ca de altfel toți istoricii – cei ai prezentului sau cei care aparțin trecutului. Discursul istoric lucid, onest, critic, echilibrat și analitic în același timp, presupune o coroborare de surse, o interpretare personală în acord cu studiile, formația, aptitudinile și de ce nu intuiția și talentul istoricului care emite acest discurs. Firește că trebuie să fie atent la tot ceea ce înseamnă și studii de gen și corespondențe, fragmente de memorialistică, interviuri și reflexii din presă atunci când urmărește un subiect anume, însă rolul său este de a interpreta toate acestea în acord cu propriile convingeri. Să nu credem că fake news -ul a apărut de curând, iar această afirmație o fac în cunoștință de cauză. Denigrarea, dezinformarea, au fost prezente în societate de mult timp înainte. Uite, îți dau un exemplu concret, revenind la volumul pe care l-am publicat despre Elena, din momentul în care Carol devine rege în 1930, instaurează un control asupra presei manipulând în felul acesta o întreagă lume care nu știa ce să mai creadă în problema divorțului său și a viitoarei încoronări la care spera Iuliu Maniu.

În acest an, aniversăm un secol de la făurirea României Mari. Municipalitatea ieşeană a făcut eforturi deosebite pentru a marca acest jubileu, prin activitatea Departamentului Centenar. De altfel, Iaşul a jucat un rol major în anii 1916 – 1918, fiind Capitală de Război şi oraşul din care Regele Ferdinand a coordonat acţiunile de înfăptuire a Unirii de la 1 decembrie 1918. Cum ar putea Iaşul să-şi valorifice acest statut de oraş providenţial pentru România? Pe de altă parte, cum ai defini acest veac de Românie? Cu ce zestre am pornit la drum şi cu ce am mai rămas?

Iașul a fost, este și va rămâne unul dintre principalele repere culturale ale României. Într-adevăr, municipalitatea ieșeană a făcut eforturi remarcabile în a marca acest moment și de a-i conferi valoarea simbol pe care îl merită. Nu nominalizez, dar cunosc personal oameni (cu o parte dintre ei am colaborat la o prestigioasă revistă culturală ieșeană) care prin ceea ce au scris și au gândit au meritul de a-și lega numele onorant de Centenar. Firește, mai sunt lucruri de făcut, dar din câte am înțeles în puținul timp pe care l-am petrecut la Iași, faptele nu se opresc aici, iar proiectele – atât la nivel editorial cât și la nivel de artă plastică (busturile suveranilor) sau sesiuni de comunicări  –  sunt în derulare, prin urmare orașul dumneavoastră are cu ce se mândri și în perspectivă. Dacă – din punct de vedere politic – o națiune l-a dat pe Brătianu, pe Maniu, pe Iorga, nu are niciun motiv ca în prezent să își plece capul în pământ atunci când vine vorba despre trecut, despre tradiție, despre asumarea libertății și apropiere de Europa. Să nu uităm că am trăit și decenii de comunism virulent și cu atât mai mult trebuie să prețuim momentul actual în care, integrați în structurile euro-atlantice și cu o societate civilă admirabil de puternică, nu suntem cu nimic mai prejos decât vecinii noștri.

 

În timp ce studiai biografia unui personaj istoric, ţi s-a întâmplat vreodată să ai senzaţia că îl readuci la viaţă, iar el te priveşte de undeva, de sus, mulţumindu-ţi pentru acest lucru? Trăieşti, cumva, senzaţia că în mâinile tale renasc visurile, speranţele, bucuriile, dezamăgirile acelui personaj, iar acest lucru te face să fii foarte precaută cu acest tezaur emoţional?

Întrebarea este frumoasă, însă mă tem că răspunsul meu nu va fi în același registru al căldurii. Mărturisesc sincer că nu mi s-a întâmplat, fie și pentru faptul că romantismul personal nu are ce căuta atunci când sunt în fața unui document de arhivă. Empatia, dacă se creează, este tot la nivel propriu și în niciun caz studiul pe care ulterior îl elaborez pe baza surselor nu trebuie să fie tributar sentimentelor. Un discurs istoric – revin asupra acestui aspect – se califică doar atunci când este onest și critic, fără patetisme și sensibilități, indiferent de natura lor. Poate că unele personalități – devenite în timp și în mentalul colectiv personaje – sunt mai atrăgătoare sau mai merituoase decât altele, dar redescoperirea și recompunerea vieții lor pe baza a ceea ce reușim să identificăm nu ar trebui să conțină și simpatii pasagere din partea istoricului. Cât despre mulțumiri…Nu scriem pentru recunoștință studiu istoric, ci pentru a integra tot acest trecut pe care trebuie să ni-l asumăm într-o viziune cât mai coerentă. Pentru un profesionist al istoriei, indiferent de timpul sau de perioada pe care o supune cercetării, implicarea sau motivația personală nu ar trebui să prevaleze.

 

Se spune că un om trebuie să înveţe din greşelile trecutului. Mă gândesc că ar trebui să învăţăm şi din împlinirile din urma noastră. Dacă ai fi pusă în situaţia de a alege o epocă istorică din care România de azi ar trebui să se inspire, care ar fi aceasta?

Am rezervele personale vis a vis de această afirmație conform căreia ar trebui să învățăm din greșelile trecutului. Este, desigur, de luat în calcul aici și afirmația lui Raymond Aron  nu știm cum va arăta viitorul, dar, în virtutea a ceea ce știm (adică istoria), unele perspective sunt mai probabile decât altele. Miza istorică ține mai degrabă de situarea în context, cum s-ar spune să te plasezi tu ca om al timpului tău. Să înțelegi că noi suntem proiectați într-o curgere a timpului și că onest este să ne orientam cu decență și respect față de momentul care ne este dat să îl trăim. Atunci când se ridică această chestiune – justificat valabilă – în ce măsură unii își propun  să (re)vadă eventualele lecții de tras din trecutul mai mult sau mai puțin recent al României și, apoi, să sugereze posibile căi și mijloace prin care am putea ajunge într­o stare mai bună, într­un viitor apropiat nu pot să afirm decât că – indiferent de măreția lui mai mult sau mai puțin prefigurată –  trecutul nu furnizează principalul depozit de învățăminte care ar determina prin influență și mimetism o lecție susceptibilă de a schimba prezentul.

Un interviu de Gabriel ANDRONACHE

The post Simona Preda: “Un discurs istoric se califică doar atunci când este onest și critic” appeared first on Curierul de Iasi.